Leia Tătucu
....Și tare fascinate erau aceste ghetuțe de lumea pantofilor în toată firea și înălțimea tocului, studiau întotdeauna pantofii, bocancii, cizmele și adidașii de pe stradă, atunci când puteau face acest lucru neobservate.
Chiar părinții lor, o pereche de ghete bărbătești comode, din piele moale și plăcută la atingere și o pereche de pantofi cu toc înalt și de o culoare neobișnuită, roz ciclam, li se păreau foarte frumoși și abia așteptau să poată privi și ele lumea de la altă înălțime.
Aceste ghetuțe nu erau cu nimic diferite față de celelalte ghetuțe de vârsta lor, dar tare necăjite au fost în ziua în care li s-a spus că, pentru o vreme, vor trebui să devine ghetuțe ortopedice dacă vroiau să crească mari și cu toc elegant și subțire.
Pentru că sperau ca într-o bună zi să devine și ele pantofi, au fost cuminți și, cât a fost nevoie, au luat forma ortopedică recomandată.
După ce a trecut perioada aceasta, când deja începuseră să se considere mature, deși nu era încă nici pe departe cazul, și-au pierdut interesul pentru forma elegantă și au devenit din ce în ce mai interesate de platformele în care se schimbau tot mai multe prietene de-ale lor…
Din fericire, nici perioada aceasta nu a ținut foarte mult și au renunțat din nou la centimetri prea mulți și la aspectul grosolan, transformându-se în pantofi sport tot mai mult, cu fiecare zi ce trecea.
În vreme ce surioara lor trecuse, de la botoșeii pe care și-i amintea la început, la o elegantă formă de balerini, fostele noastre ghetuțe nu se mai săturau de senzația de comod și nu se lăsau convinse nici măcar de unele săndăluțe cu care erau prietene să alterneze talpa de bocanc sau pantof de alergat cu altceva decât cu talpa de teniși sau cea împletită, de mocasini.
Nu prea știau ele ce vroiau să fie și să facă, nu erau deloc hotărâte ce formă să ia…când vor fi “mari”.
Au terminat școala și au început să lucreze, au cunoscut încălțăminte nouă și foarte variată. Cu unele perechi s-au înțeles foarte bine, cu altele nu au avut nimic în comun, deci nici nu au legat relații prea strânse.
Printre perechile dragi, foarte puține, de altfel, era și o pereche de cizme din piele maro, foarte elegante, nu foarte înalte, feminine atât cât trebuia, dar care știau foarte bine să bată cu tocul în podea, atunci când vroiau să se impună. În mod ciudat, ghetuțele noastre se simțeau bine în preajma cizmelor și s-au obișnuit cu felul acestora de-a fi, le plăcea de ele.
Într-o zi, când ghetuțele noastre erau din nou necăjite pentru că la serviciu nu era o perioadă tocmai ușoară, cizmele veniră cu o idee grozavă: trebuiau să plece într-o excursie, măcar pentru câteva zile, ca să se mai relaxeze. S-au lăsat ele mai greu convinse la început, dar, pentru că apucaseră să spună că merg, nu au mai avut încotro. Deci, au plecat într-un mini-concediu cu frumoasele cizme, fără să aibă idee că ceea ce urmau să vadă avea să le schimbe forma și perspectiva pentru totdeauna.
Nu prea pricepuseră ele exact, știau că este vorba despre ceva festival de dans, ceea ce nu era prea rău, mai dansaseră și ele în trecut câte ceva, nu se prea ținuseră de dansurile respective, dar le plăcea.
Au ajuns perechile noastre de pantofi și la festivalul de dans pe care propuseseră cizmele să-l viziteze.
Pentru ghetuțe, imaginea ce le-a apărut mai întâi în fața șireturilor, a fost ceva cu totul nou, ce nu mai văzuseră vreodată. O mulțime de pantofi eleganți, frumoși, ce se mișcau cu multă grație pe ringul de dans, tocurile desenau așa frumos cerculețe în aer, iar pantofii bărbătești pășeau impunător și totuși cu atâta ușurință. Părea o mare de culoare ce se mișca pe o muzică minunată, cu care ghetuțele noastre nu erau deloc obișnuite.
Au studiat fiecare culoare, fiecare formă decupată în piele, fiecare toc, fie el pentru femei sau bărbați, fiecare pauză pe muzică, în timpul dansului, fiecare piruetă sau plutire în aer a vreunui pantof.
Erau fascinate… și ele vroiau să devină pantofi de dans, dintr-o dată știau și erau sigure.
Multă vreme după ce s-au întors din vacanță, atât cizmele, cât și ghetuțele, s-au gândit la frumoșii pantofi de dans pe care îi văzuseră.
Nu a trecut mult și au început să danseze și ele și s-au lăsat tot mai furate de frumoasa muzică, dansul devenind o parte importantă în viața lor.
Cu ajutorul unor superbe perechi de pantofi de dans, venite special din altă parte pentru a-i învăța pe toți pantofii dornici să danseze, multe perechi de adidași, bocanci, pantofi mai finuți sau nu au început să danseze și să-și schimbe forma și ținuta.
Au învățat să-și înalțe tocul, să păstreze forma corectă a calapodului, să-și lustruiască vârful înainte de a ieși la dans și să deseneze cu călcâiul pe podea tot felul de forme imaginare.
Cu cât dansau mai mult, cu atât le plăcea mai mult și cu cât le plăcea mai mult, cu atât încercau să danseze mai bine.
Încet, cu răbdare și mult exercițiu, ghetuțele noastre s-au transformat într-o frumoasă pereche de pantofi de dans, cu toc înalt și subțire, cu talpă moale, de piele și cu extra pernuțe, pentru o mai bună protejare a piciorului.
Le plăcea în continuare să privească ceilalți pantofi dansând, însă participau și ele. Au găsit mulți prieteni printre pantofii de dans, mulți dintre aceștia se schimbaseră odată cu ele și cu cizmele, sub atenta îndrumare a pantofilor eleganți veniți să le fie instructori.
Și nu a mai contat forma ortopedică, talpa-platformă sau împletită, erau pantofi de dans și era suficient.
Și au dansat până la uzarea pielii și tocirea flecurilor, după care le-au schimbat și au luat-o de la capăt, pentru că mai sunt multe melodii ce trebuie dansate și săli de dans cu parchet ce trebuie vizitate.
shootig "Me and my Tango shoes" - by Stefan Andronache @ Cuib D'Arte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu